miercuri, 24 aprilie 2013

PRIN SITA VREMII, versuri, montaj, RODICA ELENA LUPU



La ţărm se zbat azi amintiri
Din somnul aninat de gene
Şi un miros de gingaşi trandafiri
Prin sita vremii se tot cerne.

Iar timpul bate-n ritm ciudat
Îşi sting în zare negurile cântul,
Când spaima te colindă dinadins
Faci legământ cu cerul şi pământul.

Melancolia stă sub luna plină,
Toamna aşteaptă clipa să coboare,
Luceferii şi stelele clipesc,
Ninge tăcut în gândurile tale.

Irumpe toamna în licori târzii
Când paşii se îndreaptă către iarnă
Pe frunte vremea arcuieşte riduri,
În tâmple bate clopot de aramă.

Din volumul MIRAJUL VIETII, Editura ANAMAROL, 2013



duminică, 7 aprilie 2013

TAINA SCRISULUI...CLIPA


Rodica Elena LUPU

TAINA SCRISULUI - CLIPA...

De mic copil îmi plăcea să observ oamenii mari şi simţeam repede când cineva avea vreun interes pentru mine. Cum zicea bunica: „Să îţi scoată Dumnezeu în cale oameni buni” sau „Dumnezeu te ajută prin oameni, nu te ia el de mână să îţi arate ce să faci.”

La biserică m-a dus prima dată mama. Mi-a tot promis că mă ia la biserică dacă sunt cuminte şi nu mai alerg să îmi jupoi genunchii, că nu mă poate duce acolo aşa zdrelită pe picioare. Curtea bisericii, albă şi mare, sălaşul lui Dumnezeu, din mijlocul satului, o cunoşteam bine pe dinafară, fiind locul de joacă al copiilor, când era vreo sărbătoare sau vreo nuntă în sat. De cum am trecut pragul bisericii, am simţit în adâncul inimii un fior de uimire şi bucurie. Dar, uimirea nu a ţinut mult deoarece, în mintea mea de copil, credeam că tot ce se întâmpla acolo era un joc de oameni mari care începuse când am ajuns noi şi preotul era şeful jocului. Cam pe la mijlocul bisericii stăteau bărbaţii smeriţi, cu pălăriile în mână. Nu aveau voie să vină înaintea şefului cu pălăriile pe cap. În spate stăteau femeile şi cu mine, dar erau mai multe babe, care îşi făceau cruci cu evlavie, unele rostogolindu-şi ochii în sus peste cap, altele în jos. Toţi îşi făceau cruce odată, probabil când le făcea semn preotul. Unele femei se îndoiau până la pământ, mă ţineam şi eu după ele, îmi plăcea joaca aceea, până când bunica m-a oprit. Numai o babă se juca cu nişte lumânări galbene, subţiri, apoi le dădea celorlalte babe, care se mişcau încet cu ele aprinse, până le puneau în faţa icoanelor.

Pe preot nu-l scăpam din ochi, numai că uneori se ascundea după nişte uşi şi când apărea cu ceva în mână, o ulcică legată cu lanţuri, care fumega şi mirosea a tămâie din are fumul se ridica spre bolta bisericii mie îmi era frică să nu o scape în cap la vreunul, deoarece se făcea că o arunca în toate părţile. În drum spre casă, am întrebat-o pe mama cum se numea ulcica aceea care scotea fum cu miros de tămâie şi am aflat că se numea cădelniţă, iar bucăţica de pâine anafură. Asta a fost uşor de ţinut minte, dar ca să nu uit m-am pus pe repetat când mai încet, când mai tare, când în mintea mea. Toată ziua am repetat aceste cuvinte până când mama mi-a spus că nu mă mai ia la biserică dacă repet cuvintele acestea.

Noaptea am visat că am fost iar la biserică, eram singură înăuntru şi crescusem aşa de mare că puteam să mă uit afară pe geamurile înalte. Capul îmi ajungea până în tavanul pictat cu stele, ori parcă nu mai era tavan, ci cerul înstelat deasupra mea. M-am jucat acolo cu stelele şi cu sfinţii care coborâseră de pe pereţi şi deveniseră mari ca mine. Când m-am săturat de joc am vrut să plec acasă, dar n-am mai putut ieşi pe uşa bisericii, care era prea mică. Am început să plâng, în somn. Mama m-a luat în braţe. Eu îi repetam că nu pot să ies din biserică şi ea îmi spunea că mă ajută ea să ies, dar să dorm liniştită. Dimineaţa, m-a întrebat ce am visat, că am plâns în somn. După ce i-am spus, mi-a explicat că am visat aşa pentru că am glumit cu lucrurile sfinte, când am repetat cădelniţă şi anafură, că l-am hulit pe Dumnezeu şi m-a sfătuit să nu mai iau în deşert lucrurile sfinte că e mare păcat. Atunci, s-a sădit în sufletul meu un grăunte din harul credinţei, care nu s-a irosit în zadar, a încolţit. Mama avea o vorbă: „Din câte seminţe cad pe pământ nu toate încolţesc, nu toţi se poartă să îi placă lui Dumnezeu, chiar şi dintre cei care bat drumul bisericii.” Cât adevăr!

Ca orice om, am avut în viaţă necazuri, dar simţeam mâna lui Dumnezeu, care mă purta pe o scară în urcare. Îmi amintesc de primul ghiozdan, de degetele pline de cerneală şi nu o pot uita pe prima mea învăţătoare, cea care mi-a pus creionul în mână, al cărei scris l-am moştenit, şi nici pe frumoasa mea dirigintă, pe care de mică am admirat-o şi o admir, ea mi-a fost primul model, ea şi interesantele ore de dirigenţie, care mi-au fost de mare folos în viaţă.

Când am urmat liceul ne adunam în grupuri şi, pe cărarea de pe marginea liniei, mergeam în fiecare dimineaţă la şcoală, urmând acelaşi drum la întoarcere. Erau în total opt kilometri zilnic, dar tinereţea noastră, cu cântecele şi râsul nevinovat care ne însoţeau, nu a simţit niciodată dacă sunt mulţi sau puţini. Şi apoi, cu banii pe care i-aş fi dat zilnic pe bilet la autobuz mi-am cumpărat multe cărţi, pe care le am şi azi în bibliotecă şi pe care de câte ori le răsfoiesc de anii de liceu cu drag îmi amintesc.

Ce repede trec anii! Am absolvit o şcoală postliceală cu profil economic. Cele opt judeţe în care ca revizor contabil desfăşuram activitatea de control, aproape un sfert din ţară, nu era ca locul comod din spatele unui birou. Şi totuşi am rezistat şi îmi convenea pentru că de fiecare dată era altceva care nu mă lăsa să mă fure gândurile ori tristeţea, pentru că nu aveam timp... Nu, nu mă temeam de singurătate. Singurătatea acţionează asupra inteligenţei, ea dezvoltă poezia care se găseşte întotdeauna în om. Între timp am urmat facultatea de drept şi în minister am fost numită şef serviciu relaţii publice. După atâţia ani în care am lucrat cu oamnenii cred că îl cunoşti pe om nu după ceea ce răspunde ci după ceea ce întreabă. Puţinele excepţii există şi am avut parte de ele.

Am descoperit că scrisul îmi face bine încă din liceu. Clipa! Prima poezie a fost „Clipa”, pe care omul nu o ştie, nu o vede, nu o ia în seamă, uneori o cheamă sau o blestreamă, atunci când devine fior o scrie, o cântă, o poartă ca pe propria-i soartă. Atenţie dar, clipa nu este har, ci e drum sau hotar!

Să vorbesc cu mine însămi, e ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă. Te las să răspunzi singur cititorule pentru că eu ştiu: îmi place să vorbesc cu mine însămi... şi am încept să scriu. Şi am scris până acum peste cincizeci de cărţi. Prima carte „Vacanţe, vacanţe...” şi a doua, au aparut la Editura Curtea Veche, apoi celelalte la editura mea, ANAMAROL.

De ce în ultima vreme simt nevoia tot mai mult „să călătoresc în propriul meu trecut”, cum spunea Mircea Eliade... sau în trecutul altora? De ce am scris până acum romanele care au la bază fapte reale? Fac asta pentru a lăsa ceva, sincer – altceva decât pe fiica mea după ce nu voi mai fi! Ceea ce scriu este exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.

Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate astea... De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau să-ţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că tu ai fost şi rămâi singurul cu care am comunicat şi comunic, prin aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile. Asta este extraordinar pentru că ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea...”. Şi să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru tine, cititorul meu, poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de... marea şi ultima lui aventură aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”, a spus el. Vrei să fiu sinceră, eu îl cred. Pentru că pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă. Mai mult a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.

Ştiu că vom muri. Este singurul lucru pe care îl ştim toţi de când ne naştem pe acest pământ, fiind şi singura noastră certitudine. Toată viaţa însă aşa ne-a fost dat ca să nu ne gândim deloc la moarte, chiar dacă viaţa este o luptă de unul singur cu necunoscutul pentru a amâna Moartea. Până la urmă toţi părăsim arena pentru că toţi pierdem această luptă. Suntem învinşi toţi pe acest pământ, dar nu toţi dezonoraţi. Nu sunt dezonoraţi dintre noi cei care au încercat să-şi facă datoria. Aceste rânduri dovedesc oare că şi eu am încercat să-mi fac datoria? Orgoliu de ultima oră? Probabil! A greşi e omeneşte, a da vina pe alţii e politică.

Cât e de adevărat că trecerea anilor ne aduce cu ea înţelepciunea de a iubi şi de a cultiva îngăduinţa. Cât este de adevărat că nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi! Pentru cei mai mulţi dintre noi însă viaţa este imprevizibilă, are legi ciudate şi continuă să rămână un mister.

TIMPUL MEU, versuri, videoclip RODICA ELENA LUPU




ECOU, versuri, montaj RODICA ELENA LUPU